? Pe legea mea, domnule, v o dau bucuros, poftim!
Īncīntat de norocul care daduse peste el, argatul se īn¬toarse īn curtea hanului; d'Artagnan despaturi hīrtia.
? Ce scrie? īl īntrebara prietenii, strīngīndu se īn ju¬rul lui.
? Un singur cuvīnt, raspunse d'Artagnan.
? Da, ? spuse Aramis, ? dar cuvīntul e un nume de oras sau de sat.
? "Armentičres", citi Porthos. Armentieres! N am auzit niciodata de asa ceva...
? Si numele acestui oras sau sat e scris chiar de mīna ei! recunoscu Athos.
? Ia sa punem noi bine hīrtia asta, ? īncheie d'Artagnan, ? poate ca n am aruncat īn vīnt ultimul meu pistol. Pe cai, prieteni, pe cai!
Si cei patru prieteni se īndreptara īn goana pe dru¬mul ce ducea spre Bethune.
Capitolul XXXI MĪNASTIREA CARMELITELOR DIN BETHUNE
S ar zice ca marilor criminali le e harazit sa treaca peste toate piedicile si sa scape de toate primejdiile pīna īn ceasul cīnd soarta plictisita ridica o stavila norocului lor nelegiuit.
Asa s a īntīmplat si cu Milady: trecu printre crucisa¬toarele celor doua natiuni si ajunse la Boulogne fara nici o neplacere. Cīnd coborīse la Portsmouth, Milady era o englezoaica pe care prigoana din Franta o alungase din La Rochelle: debarca la Boulgne, dupa o calatorie de doua zile pe mare, se dadu drept frantuzoaica hartuita de englezi la Portsmouth, īn ura lor nesecata īmpotriva Frantei.
Milady avea de altminteri cel mai pretios dintre pasa¬poarte: frumusetea ei, īnfatisarea nobila si marinimia cu care īmpartea pistolii. Scutita de obisnuitele forma¬litati prin binevoitorul surīs si curtenitoarea purtare a batrīnului guvernator din port, care i saruta mīna, ea ramase la