Tréville, ? ba poate chiar pe acesta înaintea lui.
Toate astea faceau ca Ludovic al XlII lea sa aiba multa prietenie pentru Tréville; prietenie regeasca, prietenie egoista, e drept, si totusi prietenie. Caci în acele vremuri nefericite, barbatii de teapa lui Tréville aveau mare cau¬tare. Multi ar fi putut lua ca deviza epitetul de puternic, ce alcatuia partea a doua a inscriptiei din blazonul lui Tréville; putini erau însa gentilomii care puteau rîvni la la epitetul de credincios din prima parte a devizei. Tréville se numara printre acestia din urma; era una din acele firi înzestrate cu istetimea ascultatoare a dulaului gata sa sara orbeste, cu privirea ca fulgerul, cu pornirea apriga; ochiul îi fusese dat doar pentru a descoperi daca regele era nemultumit de cineva, iar mîna ? pentru a lovi pe acel suparator cineva, pe un Besme, un Poltrot Mere sau un Vitry .
În sfîrsit, lui Tréville nu i lipsise pîna atunci decît prilejul; dar statea la pînda hotarât sa l si înhate, daca i ar fi iesit în cale. Astfel fiind, Ludovic al XlII lea îl numise pe Tréville capetenia muschetarilor care, prin credinta sau mai bine zis printr un fanatism crunt, trebuiau sa fie pentru rege ceea ce fusesera cei patruzeci si cinci pentru Henric al III lea, sau ceea ce fusese garda scotiana pentru Ludovic al Xl lea.
Cît despre cardinal., nu ramasese nici el, în privinta aceasta, mai prejos decît regele. Cînd vazuse ce minunati alesi înconjurau pe Ludovic al XlII lea, acest al doilea, sau mai curînd acest întîi rege al Frantei, a vrut si el sa si aiba garda lui. Si a avut si el deci muschetarii, dupa cum Ludovic al XlII lea si i avea pe ai lui; în vazul lumii, aceste doua puteri rivale îsi alegeau, pentru folosinta lor, pe cei mai vestiti mînuitori ai spadei din toate colturile Frantei si chiar din tarile straine. De multe ori seara, la obisnuita partida de sah, Richelieu si Ludovic al XIII lea se ciorovaiau în privinta faimei slujitorilor lor.