oachesa, umerii obra¬jilor iesiti īn afara ? semn de viclenie: muschii fal¬cilor vīnjosi ? alt semn, dupa care deosebesti fara gres pe un gascon, chiar cīnd nu poarta bereta: tīnarul nostru purta īnsa o bereta īmpodobita cu un soi de pana; privirea deschisa si agera, nasul vulturesc, dar bine fa¬cut; prea īnalt pentru un baietandru, prea scund pen¬tru un barbat īmplinit; un ochi mai putin īncercat l ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat īn calatorie, daca nu i ar fi vazut spada lunga care atīrnata la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stapīnului, cīnd acesta umbla pe jos, sau le parul zbīrlit al calului, cīnd umbla calare.
Caci tīnarul nostru avea un cal, si calul acesta era atīt de batator la ochi, īncīt nu putuse trece neluat īn seama. Era un calut din Bearn, sa fi avut īntre doispre¬zece si paisprezece ani, cu parul galben, cu coada rete¬zata, dar cu ariceala la picioare, si care desi īnainta cu capul mai jos de genunchi, facīnd de prisos folosirea capastrului, era totusi īn stare sa strabata opt leghe pe zi. Din nefericire, īnsusirile acestui cal erau atīt de bine ascunse sub parul fistichiu si īnfatisarea lui nastrus¬nica, īncīt īntr o vreme īn care toata lumea se pricepea la cai, ivirea sus pomenitului calut la Meung, unde in¬trase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stīrni o uluiala, care se rasfrīnse chiar asupra calare¬tului.
Si aceasta īl īndurerase cu atīt mai mult pe tīnarul d'Artagnan (caci asa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante , cu cīt īsi dadea seama ca oricīt de bun calaret ar fi fost, tot l ar fi facut de ocara ase¬menea mīrtoaga. De aceea si primise cu inima grea da¬rul tatalui sau. Stia ca asemenea dobitoc pretuia pe putin douazeci de livre . E drept ca vorbele care īnso¬tisera darul erau de nepretuit:
? Fiule, ? īi spusese gentilomul gascon īn acel cu¬rat dialect bearnez de care Henric al IV lea nu se pu¬tuse dezbara niciodata, ? fiule, ca